Momente

Frânturi de copilarie

“Copilăria n-o vom uita
Nu ne mai întâlnim cu ea
Copilărie noi te iubim
Mereu copii am vrea să fim…”

Îmi amintesc cum, în copilărie, pe la serbările școlare, tot ne puneau să cântăm asta. Și cântam noi despre copilărie dar cred că de-abia acum, adulţi fiind, înţelegem mai bine cântecelul ăsta.

Nu spun că îmi displace să fiu adult dar, din când în când, mi-aș dori să las așa toată nebunia cu statutul de “om mare” și să fiu copil. Doar o zi. Fără să mă gândesc că mâine am din nou responsabilități, am de mers la muncă, de plătit facturi și alte nebunii din astea.

Oare am ști să mai fim copii? Am putea să ne detașăm de toate și să fim liberi și fără griji?

Și dacă da, cum am fi copii? Ne-am juca cum ne jucam pe “vremea noastră” sau am îmbrăţișa jocurile copilăriei de acum?

Știu că noi, cei născuţi în anii ‘80 (doamne cum sună asta!), avem impresia că ne-am bucurat mai mult de copilărie decât copiii din ziua de azi. Că jocurile noastre erau mai frumoase, mai vesele, că stăteam mai mult în aer liber, petreceam verile la bunici, ne bucuram de niște lucruri mai simple. Jocurile noastre din faţa blocului sunt motiv de melancolie pentru noi dar, copiii de azi, se amuză dacă le povestim asta și nu înţeleg cum ne jucam “Raţele și Vânătorii”, “Frunza”, “Flori, fete sau băieţi” și multe altele de care nu îmi amintesc acum.

Poate că generaţia noastră a fost și cea mai fericită și cea mai nefericită din multe puncte de vedere. Ne-am născut în comunism, unde nu aveam nimic, și puţin ne amintim și de perioada aia. Așa vag, ca dintr-o poveste mai mult, îmi amintesc programul de la TV de seara și televizorul alb negru. Și cum, după revoluţie, am început încet, încet să descoperim că există filme și desene animate, altele decât ceea ce știam noi până atunci.

Îmi amintesc cum, în primele zile, când ne-am “băgat cablu” nici măcar nu știam la ce să ne uităm mai întâi. Erau atât de multe opţiuni încât eram copleșiți. Apoi am descoperit desenele animate de pe posturile italiene (Italia 1, parcă ăsta era) si am fost fascinați. Să nu uităm duminicile în care se aduna lumea la vecinii care aveau televizor color să urmărească Dallas.

Spune asta, acum, unui copil care are ca opţiuni sute de canale TV, Netflix, Youtube, laptop, tabletă, smartphone, și o să vezi cum cască gura mirat și nu înţelege nimic din ce povestești.

Îmi place să cred că suntem generaţia care a văzut și a experimentat evoluţia tehnologiei. Am avut televizor alb-negru, telefon cu disc, primele jocuri gen tetris, cărămizile alea pe care le numeam telefon mobil și cartelele cu minute după o anumită oră sau numere preferenţiale, calculatoarele pe care nu puteai să faci mai nimic, dar erai printre privilegiaţi dacă aveai unul. Noi am trăit toate astea. Și am văzut evoluţia. Am folosit atât cărămizile alea de telefoane, am trecut prin perioada când trendul era ca telefonul să fie cât mai mic și mai subţire, iar acum avem smartphone.

Am trecut prin toate etapele și am evoluat o dată cu tehnologia.

Eu am avut primul telefon mobil în facultate, în schimb nepoata mea, care are 1 si an jumătate, știe să deschidă youtube pe telefon și să își pună muzică, și mă sună pe Facebook.

Oare asta ne face mai buni decât copiii din ziua de azi, care s-au născut cu nasul în tabletă?

Trendul asta cu kendama, care a luat amploare acum, să fie oare o întoarcere la jocurile copilăriei așa cum le știam noi?

Ca și copii, ne visam oameni mari. Credeam că Sfântul Graal este să fii adult, să poţi să iei propriile decizii, să nu îţi spună nimeni la ce ora să revii acasă și să nu fie nevoie să dormi la prânz. Acum, în schimb, cine nu-și dorește să tragă un pui de somn la prânz?

Ca oameni mari, ne visăm copii. Mai ales acum, de ziua copilului, când devenim nostalgici și ne amintim de vremurile alea, de demult, când a fi adult ni se părea așa departe și nu mai aveam răbdare.

Nu mai aveam răbdare să fim copii iar acum ne pierdem răbdarea cu adulţii care am devenit.

Oricum ar fi, cu toţii avem momentele noastre când ne simţim copii.

Pentru mine, momentul în care mă simt din nou copil, este atunci când mă sună mama, de 1 Iunie, să îmi spună “La mulţi ani!”

Așadar, “La mulți ani, copii!”

 

“It’s never too late to have a happy childhood!”

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *